Cu ea miroase, respiră, atinge, se hrănește, bea, produce sunete și poate apuca din mâna mea o arahidă, să îi spargă coaja fără a sparge sămânța. Cu cele două degete din vârful ei o duce la gură și o mânâncă.

Trompa elefantului este o fuziune a buzei superioare cu nasul. Cu ea poate ridica un urs. Nu puiul din poză ce-i drept, ci părinții lui. Mirosul lui este mai bun decât al ursului care la rândul său are mirosul de 2100 de ori mai bun decât al meu. Practic mă detectează de la zeci de kilometri distanță și știe deja dacă vin cu gând bun sau rău și cu câți alți oameni.

Ce mi se pare senzațional la trompa elefantului este delicatețea cu care atinge deși ar putea să mă rupă în două și să mă arunce la metri distanță cum aș arunca eu un mango. Mă atinge pentru a mă cunoaște și pentru a mă analiza dincolo de mirosul său extraordinar. Mă atinge și mă mângâie delicat după care se lasă la rândul său atins lent și calm. Este un ritual de oferit și primit din care nu lipsește nici ceva mâncare care știu că îi place. Nu este doar curiozitate ci este și altruism pur între două specii diferite, adică interspecific.

Sunt atât de multe specii care manifestă altruism. Specii la care ne-am aștepta mai puțin pentru că au o reputație foarte proastă: liliacul vampir (subfamilia Desmodontinae). Nu au ajuns niciodată la castelul lui Dracula de la Bran pentru că sunt din Costa Rica. Și-au câștigat proasta reputație pentru că se hrănesc cu sângele altor animale vii. O fac pentru că nu au de ales. Au un gât atât de subțire încât nu pot înghiții hrană solidă. Așa că se năpustesc noaptea pe cai și vaci și vreme de jumătate de oră le sug sângele până își dublează greutatea. O fac prin doi incisivi care au canale ce duc sângele până sub limbă unde intervin proteinele antibacteriene și antimicrobiene. Pentru că sângele nu are grăsimi, liliecii nu au rezerve de energie și în câteva zile ar muri de foame. Nu toți se întorc de dimineață cu burta plină, dar sunt salvați de cei care au avut succes chiar dacă nu sunt rude. Asta este ceva extraordinar în lumea animală. Practic, cei flâmânzi încep un ritual tactil cu cei cu burta plină prin care îi mângâie ore în șir. În cele din urmă, liliacul îndestulat va regurgita o parte din sânge pe care cel înfometat îl va bea. Sângele regurgitat nu are cheaguri pentru că saliva liliacului are un anticoagulant numit Draculină. Pe scurt, dacă mă mângai atunci te voi hrăni și poate altădată vei face același lucru pentru mine.

Contează însă și cum se face mângâierea. Trebuie să fie lentă și blândă, la fel ca mine și elefantul. La fel și între oameni. Pielea ca organ al simțului tactil a fost prea mult timp lăsată pe ultimul loc, mult în urma vederii, auzului, mirosului și gustului. Știința ne arată că pentru multe specii este principalul. Se poate întâmpla chiar și la oamenii care au ghinionul de a deveni orbi și surzi în același timp. Dar chiar și în prezența tuturor simțurilor, pielea este de fapt organul nostru social, organul cu care cunoaștem lumea.

În piele avem mecanoreceptori care trimit semnale electrice nervoase către creier și două sisteme diferite de atingere: unul super-rapid care atinge 160 kmh și unul lent care ajunge la creier în 1-2 secunde. Cel rapid este pentru durere și ne face să ne retragem când o simțim. Cel lent este pentru cunoaștere și plăcere. Putem deci să spunem că pielea este responsabilă de fapt pentru cel puțin două simțuri. Despre animalele și oamenii care pot vedea parțial sau total la nevoie cu pielea voi scrie mai în profuzime în alt capitol din cartea mea Homo Sentient. Trei sferturi din nervii din piele sunt pentru sistemul lent de atingere. Unul anume a fost descoperit doar în ultimii câțiva ani și este absent în pielea neacoperită de păr: palme, tălpi, buze. Acest neuron reacționează doar la atingerile lente și ușoare ca un fulg. Adică o viteză de maxim 5 centimetri pe secundă și o apăsare delicată care nu depășește a cincea mie din greutatea unui Newton. Mai mult decât atât, senzorul reacționează la contactul cu alt corp care are aceeași temperatură și care se mișcă la fel de lent. Acest tip de atingere stimulează părți ale creierului care procesează emoțiile, precum cortexul insular și structurile limbice.

Acest senzor este responsabil cu relația dintre persoane. Nu te gândi doar la chestii intime ci la interacțiuni ordinare între oameni care aleg să se atingă conștient sau inconștient. La fel este și cu atingerea mea cu elefantul sau cu liliecii vampir care nici măcar nu sunt rude de sânge. Este încă ceva ce avem în comun cu animalele. Și ele lucrează împreună pentru a avea mai mult succes. S-a observat în multe studii că pentru a se încuraja reciproc, animalele au folosit acest senzor atingându-se reciproc cu blândețe. Au stabilit astfel legături și relații strânse.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, simțurile se deteriorează. Nimeni nu scapă de asta, iar unele se pierd parțial sau complet. Atingerea este ultimul dintre simțuri care moare și primul care se naște. Apare când embrionul are doar 60 de zile. Senzorul despre care am scris se activează în aceste zile când copilul face diferența între el și mama grație lichidului care îl înconjoară și care are aceeași temperatură. Cu cât mama este mai atentă și mai tandră cu atât copilul se va dezvolta mai bine.

Un experiment științific creativ din Franța mi-a atras atenția. S-a desfășurat într-un bar unde chelnerița de serviciu a fost îndrumată să atingă ușor jumătate dintre clienți atunci când le servește băuturile. În Franța nu se lasă bacșiș pentru că acesta este inclus în notă. Dar cei atinși ușor au lăsat bacșiș. La sfârșit li s-a spus că au fost atinși și că a fost un experiment, iar aceștia nici nu realizaseră că au fost atinși. Este clar că mintea subterană a clienților a reacționat pozitiv, la fel cum se întâmplă cu oricine este îmbrățișat de părinți sau prieteni, când iubita/iubitul ne alintă, când o/un coleg/ă ne atinge scurt și ușor antebrațul. Suntm ființe sociale și avem nevoie de atingere pentru o mai bună conectare dincolo de limbajul articulat și cel al trupului. Cercetătorii îndrăznesc să concluzioneze că suntem ”creaturi înfometate de atingere”.

Trăim vremuri în care lumea a deprins o aversiune fără precedent la atingere, un act care a devenit intens politizat. Sărim imediat în sus dacă ne atinge cineva și facem acuzații. Învățătorii și profesorii nu mai au voie să atingă copii. Colegii de muncă nu mai au voie să se atingă pentru că se tem să nu fie acuzați de hărțuială. Alții cu sechele de la pandemie aleg distanțarea fizica dar ajung să înfrunte epidemia singurătății.

Toate astea se întâmplă din motive de disociere completă între politică și știință, o disociere care apare în multe dacă nu în toate domeniile. Știința arată că atingerea este ancora noastră în societate și ne face să fim noi înșine. Ar fi de dorit să alegem să ne lăsăm să fim oameni, să folosim știința și să adoptăm un stil de viață care promovează bunătatea, compasiunea și solidaritatea. Exact despre acest stil de viață scriu la sfârșitul cărții #HomoSentient