25 feb. Amorțirea Psihicului

Amorțirea psihicului

Ce este amorțirea psihicului? Cui și când se întâmplă?

Amorțeala psihică este responsabilă cu transformarea empatiei în apatie. Aceasta reprezintă un mecanism conștient și complex de autoprotecție al ego-ului oamenilor care le permite să ia parte la violență fără a întâmplina tulburări aparente cognitiv-afective. Include mecanisme de autoapărare care sunt invizibile și puternice dar care ne distorsionează percepția și ne distanțează de emoții și de sentimente. Mecanismele includ disocierea, negarea, evitarea, rutinizarea, justificarea, obiectificarea, deindividualizarea, dihotomizarea, raționalizarea.

Se întâmplă atât individual cât și la nivel colectiv, de societate. Ni se întâmplă atunci când suntem confruntați cu ororile unui război, ale pandemiei, ale trădării consecvente din partea clasei politice. Atunci când vedem semeni umani sau animale non-umane suferind și chiar murind. Atunci când mâncăm animale (carnism). Atunci când cineva drag moare pe neașteptat. Atunci când ni se comunică brusc și nemeritat pierderea locului de muncă. Sunt în general scene neplăcute la care suntem actori sau spectatori și care ne crează un disconfort.

Ne protejează la nesfârșit?

Din fericire suntem dotați cu acest mecanism conștient de autoprotecție temporar, doar temporar, pentru a putea face față la astfel de evenimente. Dacă evenimentele nu sunt procesate conștient în scurt timp atunci va interveni subconștientul pentru a da o mână de ajutor, prin vise, prin gânduri spontane sau prin alte căi. Dacă refuzăm procesarea atunci corpul nostru va somatiza trauma și rana morală devine rană fizică, boală. Dacă nu facem asocierea dintre boală și rana morală atunci putem chiar să murim pentru că ajungem la doctor să tratăm efectele și nu cauza. Ori efectele înlăturate fără a scăpa de cauză conduc la recidivă, nu la recesiune din partea unei boli.

Amorțirea psihică ne protejează doar pe moment, dar ne blochează pe termen lung să evoluăm către următorul nivel de moralitate. Presupune întreruperea deliberată a procesării psihoemoționale pentru a suprima sentimentul pe care dorim să îl evităm. Poate fi benefică sau distructivă. Ne protejează în situații critice (șocuri, accidente, decese ale celor dragi etc). Pe soldați îi ajută să ia vieți la război fără remușcări imediate. Dar este și același mecanism care ne face să repetăm greșelile în relații vechi și noi. De obicei are legătură cu stagnarea într-un mediu conservator de valori, principii și idealuri. Dar odată ce mediul fizic se schimbă (domiciliul, locul de muncă, studiile etc) un individ va fi provocat moral de noul anturaj unde amorțirea psihicului va fi maximă . Din fericire avem și un subconștient care lucrează în folosul evoluției noastre morale și a sănătății fizice.

Rana morală devine boală fizică

Cred că amorțirea psihică nu poate fi completă la persoanele sănătoase mintal. O mică parte rămâne conștientă pentru a ne permite ulterior, atunci când ajungem din nou în siguranță, să procesăm întâmplările. Să dăm spațiu emoțiilor și sentimentelor pentru a fi empatici, pentru a analiza moralitatea evenimentului, pentru a integra conștient în ființa noastră cele întâmplate.

Pentru că nu am făcut asta cum trebuie, am suferit la rândul meu consecințele. M-am crezut zmeu și mi-am furat-o grav de tot. O rană morală a declanșat simptomele unei boli cumplite atunci când nu îmi permiteam sub nicio formă asta. Eram în Palestina și filmam sub acoperire scene de o brutalitate extremă. Deodată m-am simțit foarte foarte rău și m-am retras pe o stradă lăturalnică în singurătate unde din senin am început să vomit sânge și să plâng. Știam că urmează să văd ceea ce am văzut și credeam că sunt pregătit. Mai asistasem la astfel de scene prin toate colțurile lumii și credeam că sunt rezistent. De exemplu, când inevstigam braconajul de elefanți și traficul de fildeș din Kenya, 22 de oameni ai legii au fost uciși într-o ambuscadă în urma mea. Am avut norocul să scap. Este o altă poveste lungă. Dar iată că nu îmi luasem niciodată timp să procesez evenimentele traumatice anterioare și îmi sunase ceasul.

Amorțirea psihicului mă ajutase impecabil pe moment. Adrenalina și cortizolul eliberate de corp m-au protejat pe moment și m-au pregătit pentru stres, luptă și spaimă. Mai mult, din punct de vedere moral subconștientul meu a fost aliniat conștientului. Adică nu am luat parte la violențe ci am fost martor la acestea împotriva valorilor mele morale. Credeam că voi fi okay exact din acest motiv. Dar asta nu a însemnat că scutul urma să funcționeze perfect la nesfârșit. Corpul a somatizat în timp aceste scene și rana morală a devenit boală.

Nimeni nu scapă de nota de plată

Pe același principiu, cu diferența că ei au cauzat violența, adică au luat vieți, nici soldații de la război nu scapă de rana morală. Chiar dacă au omorât inamici, aceia erau de fapt niște necunoscuți. Erau la rândul lor oameni cu casă și familie, trimiși la luptă de niște comandanți ale unor țări care au eșuat să trăiască în pace. Nu deloc puține sunt cazurile de soldați cu sindromul de stres post traumatic (PTSD), amorțiți psihic la nevoie, dar cu un subconștient generos care își cere tributul. Suferă teribil atât ei cât și cei din jurul lor după ce se întoc acasă. Se întâmplă la fel cu cei care sunt nevoiți să lucreze la morgă sau în abatoare. Apropo de abatoare, nu doar lucrătorii sunt afectați ci și persoanele care mănâncă animale atunci când află cum trăiesc și cum mor înainte să ajungă în farfurie.

Ce poate păți societatea amorțită?

Spuneam la început că mecanismul intervine și la nivel colectiv. Ni se întâmplă chiar acum, la scară globală și implicit națională. După o pandemie, război și trădare din partea clasei politice suntem parcă pregătiți de orice fără să mai fim șocați. Niște țări lacome și lipsite de moralitate se luptă pentru supremația lumii, călcând pe cadavre. Amenințarea nucleară planează în permanență ca pe vremea războiului rece, dar noi suntem paralizați. Statul dă legi și OUG-uri care opresc democrația și ne duc înapoi în totalitarism, iar societatea este sub anestezie. Câțiva strigă, dar nimeni nu vrea să îi audă. Îi considerăm niște ciudați, niște conspiraționiști. Ne închidem urechile și ne uităm într-o parte dacă îi vedem strigând în piață. Presa s-a sinucis. A acceptat banii de publicitate de la politicieni pentru a nu-i mai deranja. A fost, în cea mai mare parte a sa, redusă la tăcere și a devenit părtașă la agresarea societății. Toacă doar subiectele comandate politic care ne conduc viețile și opiniile. Subiecte menite să polarizeze societatea și să ne dezbine și mai mult. Nota de plată pentru pasivitatea și incultura colectivă o vom plăti cu vârf și îndesat cu toții în anii care vor urma.

Toate acestea sunt forme evidente de disociere, negare, evitare și rutinizare. Semne clare de transformare a empatiei în apatie. Am putea reacționa acum, dar preferăm să repetăm greșelile din trecut. Parcă ne este dor de un fel de Ceaușescu. Suntem complet amorțiți și va fi probabil nevoie de o nouă revoluție, poate chiar sângeroasă, pentru a recâștiga democrația deoarece nici instituțiile europene nu ne mai pot salva. Statul calcă deja în picioare tratatul de aderare, directivele și regulamentele. Vom pierde fondurile așa cum se întâmplă deja în Ungaria și vom da vina pe străini. Ne batem la condamnări CEDO doar cu Rusia, Ucraina și Turcia, dar nici nu suntem în stare să ne cunoaștem și să ne susținem oamenii persecutați de propriul nostru stat.

Până când mai stai cu mâinile în sân?

Tu realizezi ce ni se întâmplă la nivel de societate și care sunt scenariile acestei amorțiri colective?

La nivel personal, îți amintești vreo situație când te-ai blocat ca urmare a confruntării cu o scenă care te-a afecta emoțional, o dată sau în mod repetat? Care este prima care îți vine în minte? Ai analizat-o, ai procesat-o, ai integrat-o sau ai lăsat-o să te îmbolnăvească?

În cartea Homo Sentient voi intra în detaliile științifice și anecdotice (precum povestea mea din Palestina) ale amorțirii psihicului. În detaliile implicațiilor istorice și contemporane ale acestui mecanism care este atât un dar, cât și un blestem. Un mecanism pe care dacă ajungem să îl cunoaștem și să îl controlăm, atunci ne vom apropia tot mai mult de o lume superioară din punct de vedere moral.

Nu aștepta cartea pentru a ieși din amorțeală pentru că nu este timp de pierdut pentru sănătatea ta și a societății.

Lectură recomandată:

Joy, M. (2020). Why we love dogs, eat pigs, and wear cows: An introduction to carnism. Red Wheel.

Lifton, R. J. (1982). Beyond psychic numbing: A call to awareness. American Journal of Orthopsychiatry, 52(4), 619–629.

Lifton, P. D. (1986). Personological and psychodynamic explanations of moral development. Handbook of moral development, 55-73.